O confirmă pe deplin povestea „recalculării, revizuirii şi regularizării” pensiilor militarilor (altfel spus, a pensiilor speciale), pe care Guvernul Boc a demarat-o în 2010 cu scopul declarat şi, totodată, cu convingerea – orgolios manifestată atât de premier, cât şi de Mihai Şeitan, pe atunci ministru al muncii –  că introducerea acestor pensii speciale în sistemul public de pensii şi recalcularea lor va însemna o economie de până la 600 de milioane de lei la bugetul de stat.

După 2 ani de la aceste previziuni, realitatea ne bate pe umăr, arătându-ne că reforma a fost numai pe hârtie şi că, aşa cum ne aşteptam, socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea de la piaţă. Aşa se face că, după recalculări, pensiile nu numai că au rămas la fel în proporţie de 80%, dar au mai şi crescut în unele cazuri, bugetul pensiilor speciale majorându-se cu 17% din 2010 până în prezent (de la 3.6 miliarde de lei în 2010 la 4.4 miliarde de lei în 2012).

Ca să nu mai spunem că pentru falsa „reformă”, au fost încălcate, rând pe rând, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Constituţia României, varii directive europene şi au fost sfidate decizii succesive ale Curţii Constituţionale privind principiul neretroactivităţii noilor reglementări. Crunt e că oamenii din spatele acestei reforme fabulatorii încă trăiesc cu impresia că a meritat.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Numai în 2010, în România angajaţii au muncit, în medie, 2095 de ore, în timp ce în Franţa şi Finlanda, angajaţii nu au depăşit 1679 şi, respectiv, 1670 de ore. Între aceste două limite ale ierarhiei, celelalte ţări europene sunt prezente cu medii care, cu excepţia Ungariei (2021), nu depăşesc 2000 de ore de muncă anual. De altfel, din 2006 încoace, România nu a mai fost detronată din poziţia fruntaşă pe care o deţine în acest top al numărului de ore muncit de cetăţenii săi. În timp ce alte state europene au diminuat timpul petrecut de angajaţi la serviciu, noi am rămas constanţi sau chiar l-am crescut, fără ca acest lucru să se reflecte în vreun fel asupra productivităţii muncii noastre.

Spre exemplu, deşi francezii au, după, finlandezi, cel mai mic orar de muncă din Uniunea Europeană, ei au fost clasaţi, într-un studiu american, drept angajaţii cei mai productivi din lume (!). Concuraţi îndeaproape de americani şi norvegieni, francezii se bucură de una dintre cele mai mari rate ale productivităţii/oră din lume (în funcţie de an, chiar cea mai mare) şi, totodată, de cea mai mare din Europa. Când vine vorba, însă, de ţări cu o productivitate redusă, România e destinaţia perfectă a investitorilor în cautare de muncă multă şi salarii mici.

Asta explică foarte bine de ce, atunci când sunt întrebaţi, românii nu sunt foarte încântaţi de ideea îmbătrânirii active, nici în forma creşterii vârstei de pensionare, nici în cea a menţinerii ei, dar cu continuarea benevolă a activităţii. Dacă vor continua să muncească după ieşirea la pensie, românii o vor face, cu siguranţă, de nevoie, nu de plăcere.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Şi mai e interesant e, însă, faptul că Japonia, aşa îndatorată cum e, tinde să de vină cel mai mare creditor al Statelor Unite ale Americii, de la care a cumpărat obligaţiuni în valoare  de 1,038,9 miliarde de dolari, apropiindu-se (cu şanse de a-i depăşi) de chinezi, a căror expunere pe datoria Americii este de 1,132,6 miliarde de dolari. De altfel, datoria externă a Statelor Unite ale Americii ajunsese la finalul anului trecut la 4,750,9 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă un record, în ciuda faptului că, statistic vorbind, o datorie guvernamentală de 80% din PIB şi una totală externă de 280% din PIB pot părea destul de rezonabile. În comparaţie cu datoria americană, mai puţin rezonabile sunt, cu siguranţă, cifrele datoriilor (totale externe) ale ţărilor europene, cifre, de altfel, deloc roz: Marea Britanie (507% din PIB), Spania (363% din PIB), Franţa (346% din PIB), Italia (314% din PIB).

Cât despre România, datoria noastră totală externă a ajuns la 82% din PIB şi am fi chiar tentaţi să credem că stăm bine aşa, dacă ne gândim că Rusia se laudă cu o datorie de numai 72% din PIB. Dacă ne gândim, însă, că am sărit de la 51% la 82% în doi ani de zile şi că, pe deasupra, „numărătoarea” românească a datoriilor se face pe sărite (a demonstrat-o controlul FMI în 2009), ar fi totuşi cazul să ne îngrijorăm puţin.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Dar Guvernul face şi lucruri bune, nu-i aşa? Când nu taie pensii şi salarii cu 25%, promite să le mărească cu 5%. O târguială extrem de „corectă”, posibilă dacă… vor exista resurse financiare şi, mai ales, dacă FMI îşi va da permisiunea.

Iată numai două schimbări disperate de strategie, prea mojice ca să convingă pe cineva şi, mai cu seamă, ca să-i trimită acasă pe românii care de două săptămâni încoace îndură frigul în stradă în ciuda muţeniei grosolane a acestui guvern portocaliu.

Deputat Mugurel Surupăceanu

1.   Un guvern disperat, ineficient şi abuziv, aflat în prezent la 14 asumări de răspunderi pentru legi şi coduri dintre care amintesc: Codul Civil, Codul Penal, Legea Educaţiei Naţionale, Legea Pensiilor, Codul Muncii, Legea Comasării Alegerilor, Legea Dialogului Social etc.
2.   Un preşedinte care a discreditat public, în repetate rânduri, cetăţenii români, fie că aceştia aparţin sistemului de învăţământ, de sănătate, de apărare naţională ş.a.m.d., sfidându-le nemulţumirile şi revendicările în modul cel mai indolent cu putinţă.
3.   Profesori nemulţumiţi, medici nemulţumiţi, poliţişti nemulţumiţi, pensionari nemulţumiţi, tineri absolvenţi nemulţumiţi şi multe alte categorii de cetăţeni nemulţumiţi.

România are nevoie în viitorul apropiat de:

1.   Un guvern responsabil nu prin asumarea răspunderii, ci prin deschiderea spre dialog faţă de cetăţenii aflaţi în stradă, de un guvern care să aplice drept şi limpede legea, de un guvern neîngenunchiat în faţa mecanismelor economice internaţionale, de un guvern nou.
2.   Un preşedinte preocupat de problemele românilor, nu de exploatarea străină a resurselor aurifere ale României.
3.   Şcoli şi spitale performante, de salarii şi pensii decente, de locuri de muncă şi de concursuri corecte şi transparente pentru ocuparea acestora.

România trebuie:

1.    Să realizeze un transfer paşnic de putere prin negocieri rezonabile care să pună nevoile şi interesele cetăţenilor deasupra dependenţei de funcţie şi a intereselor personale ale clasei politice actuale.
2.    Să aibă parte de alegeri corecte, fără comasări, fără voturi prin corespondenţă, fără manipulare şi fără şantaj.
3.    Să urmeze exemplul altor state în ceea ce priveşte transferul paşnic de putere, dacă nu pe acela, mai îndepărtat în timp, al altor state estice care au trecut de la comunism la democraţie prin puterea vorbei, nu a armelor, măcar pe acela, mai recent, al administraţiei Bush care a creat un Consiliu de Coordonare pentru Transfer Prezidenţial, în scopul furnizării de informaţie şi asistenţă succesorului său şi a echipei acestuia.

România poate:

1.    Să fie o ţară stabilă, competitivă şi respectabilă.

Românii merită:

1.    O Românie aşa cum şi-o doresc.

Dacă sunteţi de acord cu aceste puncte şi, mai ales, dacă aveţi altele noi de adăugat, lista rămâne deschisă. Vă invit să contribuiţi cu ideile şi sugestiile dumneavoastră pentru a da consistenţă acestei carte, pentru a o dezbate şi a o promova împreună. Cred că un astfel de exerciţiu nu e niciodată inutil şi că, dacă din mii de iniţiative şi petiţii semnate, una singură ajunge să se concretizeze, timpul nostru nu s-a pierdut. Să dăm viaţă ideilor noastre!

Deputat Mugurel Surupăceanu

Privind la Piaţa Universităţii, s-ar zice că n-am învăţat nimic în ultimii 20 de ani. Bătrâni îmbrânciţi, tineri bătuţi, femei rănite, pe de o parte, oameni ai legii luând cu asalt mulţimea sau fiind atacaţi de aceasta, pe de altă parte. Ca şi când n-am putea fi cu toţii de aceeaşi parte, ca şi când n-ar exista decât oameni ai legii, şi nu o lege a oamenilor. În tot acest timp în care ţara arde, preşedintele îşi piaptănă agenda şi nu pierde ocazia să-i ironizeze pe jurnalişti, întrebându-i dacă n-ar trebui să fie prezenţi pe la „vreo manifestaţie”. Aşa, o manifestaţie oarecare, nu una soldată până acum cu zeci de răniţi şi sute de arestaţi, şi, cu siguranţă, nu una cauzată de jenanta guvernare pe care o susţine.

Cât despre guvernanţi, ei sunt prea ocupaţi să „muncească” pentru binele poporului care a ieşit în stradă (instigat, nu-i aşa, de „malefica” opoziţie). Şi în munca lor teribilă, guvernanţii aceştia rămân surzi la strigătele oamenilor, răspuns chinuit şi dezordonat la toată mizeria ce le-a fost servită pe tava lui „să trăiţi bine” din 2008 încoace. Şi da, oamenii rămân, la rândul lor, străini de sensul unui protest de catifea.

Nu ştiu cât timp va mai trece până când se va purta şi la Bucureşti catifeaua, dar sper că nu va mai trece mult până când Emil Boc şi cohorta lui vor avea bunul-simţ să plece de acolo de unde cetăţenii nu-i mai vor. Pentru că nu e normal nimic din ce ni se bagă pe gât şi pentru că voinţa îi aparţine poporului iar vocea lui e ordin, nu zgomot!

Deputat Mugurel Surupăceanu

Uimitor e, însă, faptul că de aproape jumătate (42%) din totalul victimelor înregistrate anul trecut sunt responsabile trei ţări: Polonia (285 de fatalităţi), Germania (155 de fatalităţi) şi România (139 de fatalităţi). Deşi lucrurile stau diferit atunci când se ţine cont de numărul pasagerilor decedaţi/km, România rămâne totuşi în Top 3, de data aceasta după Belgia şi Spania. Cauza principală a accidentelor feroviare este, pentru toate statele membre, „materialul rulant în mişcare” (81% victime în Polonia, 70% în România şi 66% în Germaia) şi, imediat după aceasta, trecerile la nivel cu calea ferată (55 de accidente în Polonia, 52 în Germania şi 35 în România). Asupra acestui din urmă aspect am mai insistat şi cu alte ocazii, când am atras atenţia asupra nevoii iminente de modernizare a acestor treceri în ţara noastră, precum şi a proastei lor semnalizări rutiere (în special pe timp de noapte).

Din moment ce statistica nu ia în calcul sinuciderile, cifrele sunt destul de neliniştitoare, nu atât pentru angajaţii companiilor feroviare sau a pasagerilor propriu-zişi, cât, mai ales, pentru şoferi, din rândul cărora au provenit anul trecut cele mai multe victime.

Deputat Mugurel Surupăceanu

În prezent, media decolărilor şi a aterizărilor zilnice pe aeroportul Henri Coandă este de 105, în timp ce media plecărilor şi a sosirilor trenurilor în Gara de Nord este de 101-103. De altfel, faţă de 5.1 milioane de pasageri care au tranzitat aeroportul în 2011, Gara de Nord nu a primit anul trecut decât 3.6 milioane de călători. E foarte posibil ca la instalarea acestui decalaj să fi contribuit în primul rând condiţiile de călătorie şi pe bună dreptate, căci, o rută pe care trenul o parcurge în circa 6 ore, avionul o parcurge în numai o oră. Ca să nu mai vorbim de investiţiile de peste 200 de milioane de euro de care aeroportul din Otopeni a beneficiat în ultimii 15 ani, în comparaţie cu procesul dificil şi, uneori, invizibil, de reabilitare a tronsoanelor feroviare.

Văzând aceste cifre, mulţi vor spune că nu trebuie să comparăm traficul aerian de pe Otopeni cu cel feroviar din Gara de Nord, pentru simplul motiv că primul se ocupă în special de curse internaţionale, în vreme ce al doilea se referă mai degrabă la traficul intern. Adevărat, însă zborurile interne sunt şi ele tot mai dese iar preţurile biletelor de tren tot mai mari, astfel încât nu văd de ce, în următorii ani, românii n-ar prefera avionul trenului şi pentru deplasările interne.

                              Deputat Mugurel Surupăceanu

Dacă şoferii în cauză vor să vândă sau să-şi achiziţioneze o maşină înmatriculată înainte de 1 ianuarie 2007, atunci momentul de uimire se transformă într-unul de spaimă, fiindcă tranzacţia are toate şansele să stea sub semnul noii taxe de poluare. Votată la mijlocul lunii decembrie, taxa de poluare nu va întârzia să intre în vigoare, ceea ce constituie un adevărat obstacol nu doar pentru posibilii cumpărători (ei trebuind să achite suma), ci şi pentru vânzători (fiindcă, în foarte multe cazuri, valoarea taxei de poluare este egală sau depăşeşte valoare maşinii).

Şi, după două veşti rele, iată şi una aparent bună: limita de despăgubire a poliţei RCA a crescut la 1 milion de euro (pentru daune materiale) şi la 5 milioane de euro (pentru vătămări corporale şi decese). Spun aparent, pentru că odată cu limita a crescut şi preţul poliţei în sine. Şoferii vor plăti mai mult şi pentru asigurarea de răspundere civilă auto. Acestea sunt numai 3 „veşti bune” la început de 2012, dar anul e lung şi cine ştie ce „cadouri” ne mai rezervă sacul guvernului Boc.

Deputat Mugurel Surupăceanu