surupaceanu.ro

În ce măsură piaţa internaţională a petrolului este importantă pentru echilibrul economic şi politic global ne-au arătat-o, fără îndoială, multe dintre conflictele ultimilor ani. Un raport al UBS (Union Bank Switzerland) a trecut în revistă cele mai semnificative rezerve de petrol ale statelor lumii, începând cu Arabia Saudită şi terminând cu Brazilia.

Astfel, potrivit raportului, din rezervele globale de 1.38 de mii de miliarde de barili, cea mai mare parte o deţine Arabia Saudită (265 de miliarde de barili), urmată fiind de Venezuela (211 miliarde barili), Iran (137 miliarde barili), Iraq (115 miliarde barili), Kuweit (102 miliarde barili), Emiratele Arabe Unite (98 miliarde barili), Rusia (77 miliarde barili), Libia (46 miliarde barili), Kazahstan (40 miliarde barili) şi Nigeria (37 miliarde barili). În afara acestui top 10, ar mai fi de amintit rezervele Canadei (32 miliarde barili), ale SUA (31 miliarde barili), ale Quatar-ului (26 miliarde barili), precum şi ale Chinei (15 miliarde barili) şi Braziliei (14 miliarde barili).

Dincolo de cantitatea rezervelor atribuite fiecărei ţări, interesantă este dinamica de extragere a acestora, în funcţie de care UBS a putut estima consumul pe o perioadă determinată. Din acest punct de vedere, SUA şi Federaţia Rusă concurează foarte apropiat, cu 10.59 şi, respectiv, 10.3 milioane de barili extraşi pe zi, ceea ce înseamnă că îşi vor termina rezervele în 11 şi, respectiv, 20 de ani. Înaintea lor, numai China îţi va fi epuizat mai repede resursele de petrol, în circa 9 ani, la polul opus aflându-se Venezuela, care, cu o extracţie zilnică de 2.47 de milioane de barili, se poate bucura de petrol încă 234 de ani de acum înainte. De asemenea, singurele două state care vor mai avea resurse de petrol pentru încă cel puţin un secol sunt Iraq-ul (128 de ani) şi Kuweit-ul (110 ani), estimările fiin realizate, desigur, conform frecvenţei actuale a procesului de extracţie.

Şi dacă „speranţa de viaţă” a petrolului este cunoscută, nu ne rămâne decât să ne întrebăm ce se va întâmpla după moartea lui? Pentru binele mediului şi al stratului de ozon şi nu numai, n-ar trebui să ne lăsăm consolaţi de ideea că mai putem circula cu maşina încă 46 de ani…

 Deputat Mugurel Surupăceanu

Cel mai cunoscut şi prolific regizor român, Sergiu  Nicolaescu, s-a născut la Târgu-Jiu în 1930. Până în prezent, activitatea sa regizorală a numărat peste 50 de filme, al căror scenarist şi actor Sergiu Nicolaescu a fost de foarte multe ori. De amintit producţii celebre precum Dacii, Mihai Viteazul, Un comisar acuză, Nea Mărin miliardar, Mihail, câine de circ, Ciuleandra, Orient Express şi multe altele, fiindcă toate titlurile regăsite în lista regizorului sunt în egală măsură valoroase şi apreciate.

Scenarist de 18 ori şi actor în 32 de filme, Sergiu Nicolaescu a confirmat destinul unui „om-orchestră”, pentru care talentul şi pasiunea nu se leagă de o singură meserie, ci de un întreg domeniu, cel al filmografiei. Probabil că angajarea sa la Studioul cinematografic Alexandru Sahia, pentru filmări combinate, după absolvirea Universităţii Politehnice din Bucureşti i-a oferit o perspectivă deschisă asupra acestui segment extrem de interesant şi insuficient dezvoltat la noi la mijlocul secolului XX. După cum însuşi mărturiseşte, deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut au fost pline de realizări: înfiinţarea primei şcoli de cascadori din România, semnarea unor producţii străine, o medie de 2 filme şi jumătate pe an etc.

Pentru toate acestea, oraşul natal al regizorului Sergiu Nicolaescu va inaugura până la sfârșitul anului 2012 un cinematograf 3D care îi va purta numele.

              Deputat Mugurel Surupăceanu

În inima oraşului Târgu-Jiu există un teatru micuţ, foarte cochet şi activ, care se numeşte Elvira Godeanu. Pentru tinerii care merg acolo sfătuiţi de profesori sau de părinţi ori pur şi simplu din curiozitate e puţin probabil ca acest nume să aibă vreo rezonanţă. E posibil, de asemenea, ca numele să nu le spună mare lucru nici părinţilor lor, ci, mai degrabă bunicilor, a căror generaţie a avut prilejul de a o vedea pe scenă pe Elvira Godeanu.

Considerată  fără excepţie o mare doamnă a teatrului românesc, Elvira Godeanu a fost o actriţă remarcabilă de teatru şi film a generaţiei de artişti interbelici. Deşi s-a născut în Bucureşti (1904), ea a copilărit şi şi-a urmat studiile la Târgu-Jiu, de unde s-a întors în capitală pentru a intra, în 1922, la Conservator, chiar la secţia de artă dramatică a marelui Constantin Nottara. A debutat în 1926 alături de Tanzi Cutava şi Mişu Fotino, devenind angajata Teatrului Bulandra şi, apoi, a Teatrului Naţional din Bucureşti. A interpretat roluri în piese scrise de Lucian Blaga, Mihail Sorbul, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Horia Lovinescu, Fr. Durrenmatt ş.a. Una dintre cele mai strălucite prestaţii ale sale a rămas, pentru critica de specialitate, cea a personajului Zoe Trahanache din comedia O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, piesă ce a avut parte de o celebră ecranizare în regia lui Sică Alexandrescu în 1953. De asemenea, un  moment profund în cariera actriţei a constituit-o, se pare, interpretarea rolului din Dama cu camelii, la câteva ore după moartea mamei sale, exemplu de admirabil profesionalism.

Pentru toţi cei care vor să o descopere pe Elvira Godeanu în mediul căruia i s-a dedicat, ecranizările sunt încă o variantă extraordinară. Şi pentru că existenţa unui model autohton în traseul tinerilor care îşi doresc o carieră artistică nu mi se pare mai puţin importantă decât existenţa unor modele de peste ocean, cred că descoperirea merită încercarea.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Pentru cultura noastră americanizată, imaginea unei „prime doamne” care secondează activitatea politică a soţului său prin acte de filantropie şi alte activităţi puse, în general, în slujba binelui umanităţii e una familiară. E vorba de o practică mai puţin întâlnită în ţările europene, deşi nu în totalitate străină acestora, mai ales în ultimii ani, când existenţa politică a unui om de stat a devenit tot mai dependentă de nivelul său de popularitate (a se vedea dezvăluirea Carlei Bruni privind pasiunea pentru flori a soţului său, în plină campanie electorală).

Totuşi, deşi poate părea incredibil, România a avut şi ea „doamnele” ei, chiar dacă nu e întodeauna vorba de soţiile preşedinţilor. Să dăm, spre exemplu, cazul Arethiei Tătărăscu, soţia cunoscutului Gheorghe Tătărăscu,  de două ori prim-ministru al  României (1934-1937 şi 1939-19940) şi de trei ori ministru al afacerilor externe (în 1934, în 1938 şi între 1945-1947). Nicio clipă eclipsată de palmaresul politic şi diplomatic al soţului său, Arethia Tătărăscu a rămas în istoria judeţului Gorj cu titlul de „primă doamnă” a sa, datorită iniţiativelor sale culturale.

Fondatoare şi preşedintă a Ligii Naţionale a Femeilor Române din Gorj, preşedintă, de asemenea, a Societăţii Crucea Roşie, filiala Gorj, precum şi a Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române, Arethia Tătărăscu a fost cea care a făcut posibilă existenţa Ansamblului Monumental Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu. Ei i se datorează şi ridicarea Mausoleului Ecaterinei Teodoroiu din Piaţa Victoriei, construcţia clădirii din parcul central pe modelul unei cule foarte apreciate, protejarea şi exploatarea arheologică a castrului roman de la Bumbeşti-Jiu, conservarea casei natale a lui Tudor Vladimirescu, precum şi renovarea Bisericii Sfinţii Apostoli şi desfăşurarea multor alte lucrări la mănăstirile Tismana, Lainici, Crasna ş.a. De asemenea, atenţia sa pentru tradiţiile gorjeneşti a încurajat realizarea costumelor naţionale şi a covoarelor aşa numite olteneşti, fapt ce a dus la înfiinţarea unor ateliere specializate.

Amintind numai aceste câteva aspecte ale activităţii sale, reiese foarte repede că Arethia Tătărăscu îşi merită încă statutul de „primă doamnă a Gorjului”, ei datorându-i-se întreţinerea şi, uneori, chiar existenţa unei părţi importante a patrimoniului nostru cultural.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Învăţământul nu e o zonă a reformei decât dacă asta înseamnă îmbunătăţire şi progres, nu blocaje şi restrângeri, aşa cum s-a procedat în ultimii şapte ani. Şcoli închise, reduceri de posturi la nivel preuniversitar, îngheţarea lor la nivel universitar şi o gamă întreagă de propuneri „ingenioase” care urmau să facă accesul la învăţământ tot mai greu accesibil categoriilor defavorizate n-au fost o soluţie pentru România.

Sigur, măsurile au fost luate de pe o poziţie de dreapta, dominantă în ultimii ani în Europa, deşi mult mai ilogică şi mai dictatorială la noi decât în restul statelor europene cu guverne de aceeaşi orientare. Pretutindeni, însă, s-a putut observa un paradox major: oameni pe care accesul la educaţie i-a ajutat să devină ceea ce au devenit practicau un discurs prin care le refuzau, implicit, şi altora aceeaşi cheie a succesului. Cu alte cuvinte, politicieni care au copilărit în familii modeste (atât ca pregătire intelectuală, cât şi din punct de vedere financiar) şi cărora numai şcoala le-a putut oferi deschiderile de care s-au bucurat au trecut, în decurs de o singură generaţie, de partea cealaltă a baricadei, susţinând politici educaţionale restrictive şi elitiste.

Conversia aceasta e anormală cum anormale au fost toate tăierile de fonduri care au îngenuncheat, rând pe rând, sistemul educaţional românesc. Ceea ce nu s-a înţeles până acum a fost tocmai faptul că medicii buni, inginerii buni, economiştii buni, avocaţii buni, judecătorii buni, poliţiştii buni, politicienii buni ş.a.m.d. sunt cu toţii produsul finit al unei şcoli bune, fără de care orice societate e flască şi nevertebrată.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Supranumită şi „privighetoarea Gorjului”, Maria Lătăreţu a fost o extraordinară interpretă a cântecului popular românesc. Ea s-a născut şi a copilărit în localitatea Bălceşti din judeţul Gorj, însă a devenit cunoscută, încă din adolescenţă, în toate comunele acestuia şi, mai departe, în toată Oltenia, odată cu recitalurile oferite la diferite momente de sărbătoare.

În 1935, cu ocazia vizitei întreprinse în Gorj de renumitul etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, talentul Mariei Lătăreţu a fost descoperit, aceasta fiind invitată la Bucureşti, pentru a înregistra câteva melodii. Aşa cum se ştie, ele au fost înregistrate iniţial pe cilindri de fonograf în 1937 şi, imediat, pe discurile „Columbiei”. În acelaşi an, vocea minunată a interpretei s-a făcut auzită la radio. Mai târziu, în anii ’50, Maria Lătăreţu a intrat în Orchestra „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor din Bucureşti, a cărei prim-solistă a fost. Până la moartea survenită în 1972, la finalul unui spectacol ţinut în Moldova, – în cadrul căruia a fost aclamată de nenumărate ori şi pe care l-a încheiat chiar cu melodia premonitorie Vă las cântecele mele –, cariera Mariei Lătăreţu a avut parte de un succes considerabil, atât în ţară, cât şi în afara ei. Destinaţiile turneelor sale sunt impresionante chiar şi pentru un artist din zilele noastre: Elveţia, Grecia, Egipt, Siria, Iordania, Turcia, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia, U.R.S.S.

Iubitorilor de folclor şi iubitorilor de tradiţie în general, le stau la dispoziţie aproximativ 1000 de cântece în interpretarea Mariei Lătăreţu, foarte multe fiind chiar creaţia acesteia: M-a făcut mama oltean, Lung e drumul Gorjului, Şi-au pornit olteni la coasă, La Tismana-ntr-o grădină, Mai ţii minte, măi, dragă Mărie, Dor de mamă, Lie, ciocârlie (aceasta din urmă fiind, poate, doina cea mai profundă a muzicii noastre folclorice, inspirată din tragedia pierderii celor cinci copii ai cântăreţei).

 Deputat Mugurel Surupăceanu

Un exerciţiu de memorie precum cel pe care mi-l propun sub titlul de „Mari gorjeni” nu poate începe decât cu numele celui mai cunoscut dintre aceştia, de la începutul secolului trecut încoace: Constantin Brâncuşi.

Şi asta pentru că, deşi pentru unii români Brâncuşi nu e nimic mai mult decât denumirea unei staţii de metrou, pentru majoritatea gorjenilor el e o emblemă. Ştim cu toţii că e vorba de unul dintre cei mai mari sculptori (dacă nu chiar cel mai mare) ai secolului trecut, că a revoluţionat domeniul său artistic, că operele sale au fost apreciate în întreaga lume mai mult şi mai adevărat decât în propria sa ţară, că a mers pe jos la Paris, unde a fost ucenicul lui Rodin, fiindcă acest mare gorjean a avut un vis şi l-a urmat.

Unii ştiu că a mers la şcoală la Peştişani şi Brădiceni, alţii că şi-a continuat studiile la Craiova şi Bucureşti, alţii că a fost admis la cea mai prestigioasă instituţie de arte din Paris, alţii că şi-a expus o parte dintre creaţii în America sau că, după o carieră de excepţie, s-a stins din viaţă, în cele din urmă, la Paris, oraş care îi poartă încă o profundă amintire. Şi mai ştim, desigur, că profunzimea acestei amintiri se datorează în egală măsură donaţiei făcute statului francez, după ce statul român a refuzat toate operele pe care sculptorul le-ar fi dorit acasă după moartea sa. Numărul fantastic de turişti pe care Centrul Pompidou îl înregistrează an de an e şi consecinţa „atelierului Brâncuşi” pe care îl adăposteşte.

Ce mai rămâne de aflat dacă ştim deja atâtea lucruri despre Constantin Brâncuşi? Probabil doar faptul că n-ar strica să le transmitem şi altora şi, mai ales, să le reamintim tuturor celor interesaţi că un întreg ansamblu monumental (e vorba de Calea eroilor) poate fi vizitat la Târgu-Jiu, fără prea mare efort, dar cu foarte mare plăcere. El e acolo, nici nici în Japonia, nici la Paris, aşa că, dacă până şi Google i-a consacrat sculptorului o temă aniversară anul acesta, poate că se vor găsi şi alţii care să consacre măcar o vizită creaţiilor sale mereu în aşteptare.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Cu puţine excepţii, majoritatea ţărilor se bucură astăzi de ziua muncii, dedicată în 1889 zecilor de mii de grevişti americani care, cu doar 3 ani înainte, protestaseră dur pentru reducerea zilei de muncă la 8 ore. În cinstea acestui drept câştigat, milioane de oameni sărbătoresc o zi liberă în moduri dintre cele mai variate.

Pentru români, mersul la picnic rămâne alegerea preferată. Numai că, începând de anul acesta, trebuie să ţinem cu toţii cont de Legea picnicului, care prevede desfăşurarea acestui tip de activitate recreativă numai în locuri special amenajate. Aprinderea focului, menţinerea curăţeniei, respectarea liniştii sunt, printre altele, aspecte reglementate potrivit textului noii legi, amenzile în situaţia nerespectării acesteia variind între 100 şi 50.000 lei. De altfel, pentru consecinţe precum cele din ultimele zile – sute de hectare de vegetaţie arsă, datorită unor focuri nesupravegheate, dintre care câteva rezultate chiar în urma activităţii de picnic – sumele nu sunt deloc nerealiste. Este inadmisibil ca în secolul al XXI-lea, cu toate imperativele lui ecologiste, să nu avem nici cel mai mic respect faţă de natură şi să fim incapabili de a preveni, prin gesturi dintre cele mai simple, adevărate catastrofe.

Deşi valabilitatea acestei legi este chestionată încă pe motivul inexistenţei spaţiilor special amenajate (şi a întârzierii normelor de aplicare, în general), e bine să fim precauţi. Nu pentru că ne pândeşte o amendă, ci pentru că realizăm cu toţii că voia bună şi responsabilitatea nu se exclud reciproc.

 Deputat Mugurel Surupăceanu

În luna august 2007 a fost semnat contractul de reabilitare a drumului E 79 (DN 66) cu firma Vegyepzser International Ltd. pentru tronsonul Rovinari-Târgu-Jiu- Bumbești-Jiu. Segmentul Filiași-Rovinari urma să fie reabilitat de firma FCC Construction Barcelona, ceea ce s-a și realizat la termenul fixat și conform obligațiilor contractuale. Nu a fost, însă, și cazul firmei maghiare, care, deși a încasat 2 milioane de euro de la beneficiar, nu a demarat nicio lucrare de reabilitare până în prezent, cu toate că, de la data semnării contractului și până anul acesta, la Ministerul Transporturilor s-au schimbat trei miniștri: Ludovic Orban, Radu Berceanu și Anca Boagiu.

În urma unei interpelări pe care i-am adresat-o anul trecut doamnei Boagiu cu privire la situația dezastruoasă a drumului E 79 și la motivele pentru care nu a fost reziliat contractul cu Vegyepzser International Ltd., mi s-a comunicat că, în urma divizării firmei în cauză, Carpat-Bau Kft. va fi preluat lucrările, după îndeplinirea condițiilor de calificare. Termenul de reabilitare a drumului ar fi fost, în aceste condiții, 15 noiembrie 2012.

Ținând cont de faptul că ne mai despart de această dată limită doar 6 luni și că, până în acest moment, nu s-a demarat nicio activitate de reabilitare a drumului E 79 pe tronsonul menționat anterior, îi solicit public domnului ministru al Transporturilor, Alexandru Nazare, să se pronunțe în această situație. Consider că, în ultimă instanță, ignorarea acestei probleme este o sfidare directă a cetățenilor care achită anual taxe considerabile pentru a întreține și circula pe niște drumuri absolut catastrofale.

Deputat Mugurel Surupăceanu

Sărbătorile Pascale îi readuc în fiecare an pe cei dragi împreună. Însă, pentru mulţi români, revenirea acasă, alături de familie şi prieteni, presupune un efort însemnat, fiindcă distanţele nu sunt întotdeauna mici. Cu o rată a forţei de muncă emigrate precum cea a României, putem presupune câte familii vor petrece Paştele anul acesta la telefon sau în faţa calculatorului, pe internet. Pentru toţi aceştia, dar şi pentru cei care au reuşit să ajungă acasă, pentru cei care sunt mereu aici, mai mult sau mai puţin mulţumiţi de acest lucru, fie ca sărbătoarea Învierii Mântuitorului să transmită acelaşi sfânt mesaj şi aceeaşi linişte sufletească. Sărbători fericite, tuturor, oriunde v-aţi afla!