surupaceanu.ro

Criza economică a transformat guvernările ultimilor ani într-un infern. Acolo unde ea a fost reală, precum şi acolo unde a servit drept mască pentru incompetenţe flagrante, criza a atras măsuri de austeritate, împrumuturi cu condiţii usturătoare şi proteste civile.

Presiunile au fost mari, situaţiile dificile iar reacţiile guvernanţilor diferite de la un caz la altul, de la un stat la altul, până în ultimul act al piesei care s-a încheiat pentru toţi la fel: cu ieşirea din scenă. Pentru Emil Boc, ieşirea din scenă a însemnat, însă, intrarea în paradis. Într-un paradis politic, mai exact, în care îl aşteptau de mai mult sau de mai puţin timp ceilalţi îngeri căzuţi ai guvernărilor pe timp de criză: premierul Islandei, Geir Haarde (feb. 2009), premierul Letoniei, Ivars Godmanis (mar. 2009), premierul Ungariei, Ferenc Gyurcsány (apr. 2009), premierul Ucrainei, Viktor Yushchenko (feb. 2010),  premierul Slovaciei, Iveta Radičová (mar. 2011), premierul Marii Britanii, Gordon Brown (mai 2010), premierul Irlandei, Brian Cowen (mar. 2011), premierul Portugaliei, José Sócrates (iun. 2011), premierul Greciei, Giorgios Papandreou (nov. 2011), premierul Italiei, Silvio Berlusconi (nov. 2011) şi premierul Spaniei, José Luis Zapatero (dec. 2011). Cum s-ar zice, Emil Boc a intrat, în cele din urmă, în lumea bună a politicii internaţionale, câştigându-şi propriul norişor într-o constelaţie altfel greu accesibilă staturii sale politice.

Din păcate, se ştie, durerea nu e a celor care pleacă, ci a celor care rămân sau a ceea ce rămâne în urmă. Ce a rămas în urma domnului Boc se vede foarte bine în stradă şi, chiar mai bine, la televizor: o mulţime exasperată de Nimicul care i se s-a servit şi o nouă galerie de îngeri buni care şi-au depus pe 9 februarie jurămintele cu mâna cât mai departe de Biblie, din motive încă neelucidate de umila noastră civilizaţie pământeană.

Deputat Mugurel Surupăceanu