surupaceanu.ro

Reunirea liderilor zonei euro la Consiliul European în 26 octombrie şi discuţiile care au avut loc atunci au provocat o reacţie de panică în sectorul privat. Astfel, renegocierea implicării sectorului privat în diminuarea datoriei Greciei (cu alte cuvinte, ştergerea de către bănci a până la 60% din datorii) a cauzat imediat un abandon în lanţ a obligaţiunilor de stat de către investitori în Portugalia, Spania, Italia şi chiar Franţa.

Deşi pierdut, echilibrul pieţei obligaţiunilor europene nu a încetat să rămână un subiect cheie, în măsura în care de aici ar putea veni salvarea întregii familii europene. Ideea, foarte simplă în articulaţiile ei logice, e de origine italiano-luxemburgheză şi a fost prezentată pentru prima dată (fără a crea prea mulţi adepţi) în luna decembrie a anului trecut. Ea presupune rezolvarea crizei datoriilor zonei euro prin emiterea de euro-obligaţiuni. De emiterea acestor titluri s-ar ocupa, într-o formă sau alta, Fondul European de Stabilitate Financiară, susţinut, la rândul său, de Banca Central Europeană.

În ciuda faptului că ar echivala cu crearea celei de-a doua mari pieţe a datoriei suverane după cea a Statelor Unite, o astfel de măsură ar însemna totodată atingerea unui nivel mediu al datoriei de 60% din PIB, adică în perfect acord cu prevederile tratatului de la Maastricht. Însă toate acestea presupun, de fapt, o „uniune europeană a datoriilor” pe care statele puternice economic nu par foarte dispuse să o accepte. Pentru Germania, cel puţin, ar fi un efort financiar considerabil (estimat la aproape 50 de miliarde de euro pe an) şi asta pentru a răscumpăra greşelile statelor slabe.

Dacă Europa e sau nu pregătită pentru proba unităţii fiscale rămâne de văzut. Cert e că, de la un moment la altul, soluţiile ieşirii din criza euro sunt tot mai puţine şi tot mai neverosimile. Ironizată, contestată şi respinsă, varianta euro-obligaţiunilor rămâne însă în picioare până la proba contrarie.

Deputat Mugurel Surupăceanu