surupaceanu.ro

Continuând să facă reclamă falsă proiectului Roşia Montană, RMGC (Rosia Montana Gold Corporation) lansează în presă, prin reprezentanţii săi, declaraţii despre cum am putea noi deveni principalul „producător” de aur din Europa, depăşind Finlanda şi Suedia. Ca şi când Noi am produce aurul, nu o companie canadiană care este, de fapt, marele beneficiar. În ce ne priveşte, noi romanii nu vom deveni decât principalul loc de decantare a cianurilor din Europa.

Însă chestiunea producătorilor de aur e foarte interesantă în sine, mai ales dacă avem în vedere valoarea pe care aurul a primit-o odată cu apariţia crizei economice care a transformat resursele monetare aproape în maculatură. Şi mai interesantă devine, însă, problema, dacă privim goana după aur în concordanţă cu dezvoltarea demografică a planetei, întrucât realizăm că, existând în cantităţi extrem de limitate, acest metal va deveni tot mai greu accesibil oamenilor de pe întreaga Planetă, care vor fi tot mai mulţi.

În aceste condiţii, cine are aur are putere. Şi pentru că actualele puteri îşi dau foarte bine seama că aşa stau lucrurile, fiecare încearcă, pe cont propriu, să-şi sporească producţia de aur, dacă nu din resursele proprii, atunci din resursele altora care, din diferite motive, nu se împotrivesc. De obicei, motivul principal e o condiţionare de ordin politic, în special în cazul ţărilor cu deficit de democraţie, ai căror lideri acceptă, pentru a-şi consolida autoritatea, pacturi protecţioniste cu mai marii planetei ce promit să nu se interpună în „bucătăria tradiţională” a statului, mulţumindu-se cu privilegiile economice. Iar aici Traian Băsescu este exemplul perfect de lider-marionetă al marilor puteri mondiale.

Există, totuşi, şi conducători care, realizând importanţa fenomenului, au decis să naţionalizeze exploatările aurifere, nu sa le dea pe nimic. Cel mai recent e exemplul de anul acesta al lui Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei. Simţindu-se ameninţat pe teritoriu străin şi temându-se, probabil, să nu aibă soarta altor lideri extremişti pe care forţele internaţionale i-au silit să abdice într-un context sau altul, Chavez a hotărât să-şi repatrieze rezervele de aur din străinătate, în total 211 tone, din care 100 păstrate până acum în băncile Angliei.

În fine, lista micilor producători extrem de activi în ultimii ani cuprinde ţări precum: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ghana, Kazahstan, Mali, Maroc, Mexic, Uzbekistan, Papua, Filipine, Tanzania ş.a. Cât despre marii producători, aceştia se integrează unui clasament pe care, nu e de mirare, China îl conduce detaşat. Cu o producţie de 345 de tone de aur (din cele 2400 la nivel mondial) în 2010, China şi-a îmbunătăţit vizibil prestaţia, fiind, în ultimii 11 ani, într-o ascensiune continuă. Pe locul al doilea, cu o medie de 230 de tone în ultimii 4 ani, se află SUA, într-o scădere de 37% din 1998 până în prezent. Tot în scădere e şi producţia de aur din Africa de Sud, unde rezultatele sunt cu 80% mai mici decât în urmă cu 4 decenii. La rândul ei, Rusia e stabilă, cu un nivel de 190 de tone pe an, fiind urmată îndeaproape de Peru, cu 170 de tone în 2010. Urmează Indonezia (120 de tone în 2010) şi Canada, a cărei producţie a scăzut enorm, de la 177 de tone în 1991 la 90 de tone în 2010.

De altfel, SUA şi Canada se aseamănă foarte mult, întrucât ambele au în ogradă două dintre cele mai mari companii de exploatare auriferă. Barrik Gold, companie canadiană, a extras în 2010 240 de tone de aur, fiind lider mondial iar Newmont Mining (!) a reuşit o performanţă de 167 de tone şi aspiră la mai mult (vezi cota de 20% pe care o deţine la Gabriel Resources principalul actionar al Rosia Montana Gold Corporation).

Din fericire pentru ei, canadienii au găsit o soluţie. Ea se numeşte Roşia Montană şi îi va ajuta să rămână pe calea cea bună, cu câteva sute de tone de aur în plus (dacă ne încredem în statisticile RMGC), pe care nu le vor scoate nici din miezul junglei, nici de la polul nord, ci frumuşel şi fără dificultate, chiar din inima Europei, al cărei prim „donator” de aur vom fi, noi, românii.

Deputat Mugurel Surupăceanu