surupaceanu.ro

2010 a fost un an greu, de departe cel mai greu prin care a trebuit să trecem de la Revoluţie încoace. S-au luat multe decizii pripite, cu consecinţe usturătoare şi extrem de rapide. Ca urmare, foarte mulţi români au ieşit în stradă pentru a-şi prezenta public nemulţumirile în speranţa că îi mai pasă cuiva.

Modul în care au făcut-o, însă, nu a fost întotdeauna cel mai inspirat. Mânaţi de disperarea în care pierderea locului de muncă sau reducerea venitului lunar i-a aruncat, ei au reacţionat fervent, adesea violent sau, la polul opus, în stilul abandonului suprem (greva foamei). Ne amintim în acest sens greva poliţiştilor pe care insituţia prezidenţială a scanat-o suficient de bine încât să o transforme, public şi … publicitar, în tentativă prerevoluţionară, condamnând-o astfel cu ajutorul propriilor ei mijloace dar şi câteva cazuri izolate de grevă a foamei, care, în haosul general, abia au mai smuls închinăciunile iuţi ale câtorva creştine cumsecade.

Totuşi, după un an întreg de proteste, declicul s-a produs. Românii au învăţat să se opună sistemului, cu calm şi decenţă, lovindu-l unde durea mai tare: în aparenta lui infailibilitate. Greva „benzinarilor” a reuşit acest lucru. Eleganţa cu care protestatarii şi-au alimentat maşinile, puţin câte puţin, cu care şi le-au lustruit lent şi cu care au plătit la casă, la fel de lent şi în monede mărunte, merită lăudată. Nu-i de mirare că ea a atras atâţia fani şi că fost atât de mediatizată. Pentru prima dată, poate, românii nu doar au spus, ci au şi făcut ceva pentru a-şi susţine cauza iar fapta aceasta n-a fost nici geam spart, nici perete mâzgâlit. Personal, apreciez mult schimbarea de atitudine şi cred că dacă natura acestui protest ar prolifera şi în alte sectoare ale nemulţumirilor noastre, guvernanţii ar înţelege că puterea e, aşa cum şi trebuie să fie, numai şi numai în mâinile poporului.

deputat Mugurel Surupăceanu